ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEAN

Învățătorii noștri (III)

(o istorie subiectivă, din frânturi și portrete)

 

Ion Gheorghiceanu
Col.pens.

“Se știe că un profesor bun e acela care te face
ca lucrurile mai grele să-ți pară ușoare”
Prof. Dr. Acad. Grigore Moisil

Domnilor învățători și profesori din vremea copilăriei mele, cu dragoste

Cu ceva zile în urmă am primit ”cadou”de la doi colegi de liceu un telefon, prin care mă rugau să scriu un articol despre unul din dascălii mei din școala generală. După o ezitare am acceptat provocarea, fără o promisiune fermă.
Greul a urmat abia după aceea, pentru că în mintea mea a început să se deruleze filmul amintirilor și în imagine mi-a apărut clădirea școlii din comuna Greci (azi satul Greci) cu o cancelarie, un club și câteva săli de clasă, dar nimic despre dascălii din acele vremuri. Sigur, mi-am amintit multe evenimente, dar nu erau semnificative pentru profesia lor de dascăli; nu poți să caracterizezi niște oameni care și-au desfășurat activitatea cu 60 de ani în urmă folosind cuvinte ce includ mijloace didactice utilizate în prezent pentru instruirea și educarea elevilor.
De aceea cred că ar fi bine să fac o mică incursiune în timp pentru a judeca faptele în funcție de vremurile respective și starea materiale și spirituală a părinților mei.
Am deschis ochii într-o casă cu două odăițe, o bucătărie și o prispă, fiind primul copil din cei cinci ai familiei mele. Opt ființe ne-am înghesuit în casa părintească pe care și astăzi o păstrăm ca pe un bun al nostru inestimabil. În ciuda sărăciei atunci când întunericul cobora devreme după venirea toamnei puneam tot mai des gaz în lampă și pereții răsunau de incotele și jocurile fraților mei. În ciuda sărăciei zburdam pe izlazul comunal și nu părea că băgăm de seamă greutățile zilei de mâine, lipsurile materiale pe care în vremea aceea mulți le cunoșteau.
Sărăcia nu și-a pus amprenta pe spiritul părinților mei, așa că mama și-a păstrat firea plăcută, veselă și vioaie, iar tata, bărbatul bine făcut și plin de viață, mintea ageră. Îmi amintesc că rezolva mintal operațiuni aritmetice mult mai repede decât mine.
Când am crescut, când am putut discerne singur binele de rău, mi-am dat seama că pe părinții mei îi lega o dragoste puternică și un respect absolut ce a ținut până ce pământul i-a primit pe amândoi. Sentimentele ni le-au lăsat moștenire nouă, copiilor, care suntem trup și suflet unul pentru altul. Așa că nu am să înțeleg cât voi trăi cum în alte familii frații se invidiază, se târăsc prin tribunale, se urăsc… Suntem trecători în această lume și când plecăm ce lăsăm în urma noastră? Vrajbă sau armonie?
Am avut, cum se spunea atunci, origine sănătoasă. Marele noroc a fost faptul că m-am născut într-o familie de oameni curați și harnici trăind în iubirea lui Dumnezeu, a învățăturii de carte, în respectul față de muncă și cu grija de a nu risipi marele har ce ne-a fost dăruit. De câte ori cad pe gânduri, când mă tulbură poate trecerea timpului, văd o suită de imagini care-mi scaldă lumina ochilor, portretele sfinte ale părinților, obiecte, scene, locuri dragi, gesturi…
Nimic nu este întâmplător în destinul nostru. Am copilărit în această localitate unde am deprins dragostea de carte și față de tot ce mă înconjura. Și acum am senzația că toate sunt lângă mine, că nu m-am despărțit vreodată de copilăria mea.
La 7 ani am mers la școală fericit că voi învăța să scriu și să citesc. De mic nu m-am dat în lături de la greu, am luat viața așa cum mi-a fost dată de la Dumnezeu. Ce viață!… Ce amintiri!…
Mama, săraca, se străduia din toate puterile să ne trimită la școală curați. În clasa mea erau și copii cu părinți înstăriți, îmbrăcați frumos, cu ghiozdane scumpe, însă nu-mi amintesc să-i fi invidiat vreodată, deși am jinduit după încălțările și hainele lor.
Erau perioade grele. Deși copil mă duceam și munceam cu ziua la clacă și la câmp ca să-mi cumpăr uniformă școlară și cărți. Primeam 10-20 lei pe ziua de sapă. Deși munca era grea mă bucuram și eu și părinții pentru că scuteam o parte din cheltuieli.
În acea perioadă peste Europa de Est se năpustise o lungă noapte a istoriei. Primii mei ani de viață se suprapuneau cu cei ai foametei, ai dărilor impuse României de sovietici ca plată a despăgubirilor de război. Sărăcia în care se zbătea familia mea ne-a ferit însă de necazurile care s-au abătut asupra celor înstăriți care erau catalogați drept chiaburi, dușmani ai poporului, și care și-au pierdut pământul, caii, turmele de oi, libertatea…
În aceste condiții de mic am învățat să lupt, să nu mă las înfrânt de greutățile vieții, să câștig prin mine însumi, prin forțele mele. Mi-a plăcut munca, dar și cartea. Întotdeauna mergem la școală cu lecțiile învățate și temele scrise pe unde puteam. Pentru că era foarte greu, mai ales iarna, când stăteam înghesuiți uneori opt suflete într-o cameră. Totuși, nimic nu mi-a înfrânt dorința de a învăța.
Acestea au fost condițiile în care am reușit să termin cu brio cele șapte clase.
Nu știu cum să-mi arăt recunoștința față de dascălii mei, indiferent că se numeau Constantin, Teodor, Bobircă… Ei mi-au fost mai mult decât părinți, au fost niște îngeri trimiși din cer să ne scoată din întuneric și sărăcie. Câtă răbdare, câtă dragoste pentru profesia lor!… Trăiesc cu impresia că asemenea oameni se nasc foarte rar. Cumpărau cu banii lor materiale didactice și substanțe pe care le foloseau la orele de fizică, chimie, biologie, matematică, pentru ca lecțiile să fie cât mai atractive și rezultatele școlare mult mai bune.
Ei m-au învățat ce este dragostea pentru aproapele tău, chiar dacă uneori prostiile ni le răsplăteau cu câteva rigle pe palme.
Făcând o comparație cu dotările școlilor de astăzi pot aprecia efortul supraomenesc al celor care ne-au instruit pe mine și generația mea.
Dintre toți profesorii mentorul meu rămâne domnul Bobircă, cel care mi-a fost povățuitor, îndrumător spiritual, educator și de ce nu, tatăl de la școală, cel care mi-a însuflat dragostea pentru matematică și dorința de a învinge toate neajunsurile vieții. Câtă dăruire la acest om! Făcea naveta de la Caracal la Greci, venea și duminica să facă meditații cu noi , fără să primească nici măcar un ciur de mălai. El l-a convins pe tata să se înscrie în C.A. P., pentru că era în joc viitorul meu (nu mă puteam înscrie la liceu). Lui îi datorăm admiterea la liceu a 8 elevi și 15 la școlile profesionale. Unul singur a rămas în Greci și a devenit croitor – meserie bună și de ce nu, bănoasă!
Prima impresie pe care mi-a făcut-o acest dascăl a fost a unui om puternic, cu o vastă cultură și experiență de viață impresionantă. Un om călit în focul luptei cu un regim ostil oamenilor însetați de libertate. Din mediul universitar ajunsese la Greci spre norocul nostru.
Despre norocul dânsului nu știu nimic. Și-a pus în practică trăsăturile de caracter și temperament, dar și cunoștințele acumulate în instituțiile de învățământ pe care le-a frecventat. A fost o enciclopedie de date și fapte, o istorie în imagini a ceea ce reprezintă viața și rezistența la viforele istoriei, un om cu o gândire profundă și o capacitate de comunicare extraordinară, motivat profesional, echilibrat emoțional și cu spirit de colaborare înnăscut, preocupat de binele altora, loial față de instituția pentru care lucra, exigent, dar drept față de semenii săi și în același timp de o sensibilitate care justifică trăirile anterioare. Disciplina și prestanța au fost calități personale care l-au definit ca om și bun creștin.
Când a constatat că nu stăm bine cu gramatica limbii române, a început să facă meditație cu noi. Am primit de la el două palme zdravene pentru că am scris cuvântul ”viitorul” cu un singur ”i”. Când am susținut examenul de admitere la Liceul din Balș a mers cu noi și-a stat la poarta liceului până am terminat proba scrisă. În momentul în care i-am spus rezultatele la problemele rezolvate, în fața părinților prezenți a spus: ”Acestea sunt!”, spre marea mea bucurie.
Un asemenea om am avut eu ca profesor în satul meu.
Dumnezeu să-l ocrotească acolo unde este acum!

 

Radu Ioana

Era toamna anului 1969

Era toamna anului 1969. Începea o nouă etapă din viaţa mea : şcoala.
Am făcut cunoştinţă cu ÎNVĂŢĂTORUL MEU, persoana care mi-a pus creionul în mână, m-a învăţat să scriu, să citesc, dar mai presus de orice, m-a învăţat, cinstea, corectitudinea, omenia.
Din prima zi de şcoală, cu o autoritate şi sobrietate memorabilă, DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR CONSTANTIN, căci despre dânsul vorbesc aici, s-a prezentat şi ne-a prezentat cerinţele pe care le avea de la noi, tinerii învăţăcei, bobocii, iar acestea erau : „ÎNVĂŢAŢI, ÎNVĂŢAŢI, ÎNVĂŢAŢI !”, şi în subsidiar, dar nu în ultimul rând, era DISCIPLINA.
Aveam să aflăm că răsplata muncii noastre de a învăţa zilnic atât în clasă cât şi acasă va consta în note de la 1 la 9, nota 10 fiind a omului de la catedră, iar „reversul medaliei ”, pentru neconformare – nuieluşa, ceea ce pe parcursul primilor ani de şcoală s-a şi întâmplat.
Domnul ÎNVĂŢĂTOR ne pregătea atât pe timpul orelor petrecute la clasă, dar şi cum să ne facem programul acasă astfel încât să gestionăm corect timpul şi să acordăm prioritate lecţiilor/temelor „de acasă”. Precum ne-a anunţat, avea să verifice cum ducem la îndeplinire spusele dumnealui prin vizite acasă la fiecare elev.
Şi acum îmi amintesc cu emoţie cum într-o după-amiază de decembrie, când ningea ca în poveşti, iar eu ieşisem să-mi fac alunecuş pe podul din faţa curţii, unde pe aproximativ doi metri de luciu patinam stânga-dreapta şi retur cu mare veselie, ca din senin, m-am trezit lângă mine cu DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR.
M-am pierdut toată, am salutat cu „bună ziua, bună dimineaţa, bună seara” fără să realizez care era formula potrivită, apoi DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR m-a întrebat dacă mi-am făcut temele de am ieşit la joacă, după care am mers în casă şi i-am arătat caietele cu temele la aritmetică şi abecedar, am răspuns la câteva întrebări puse de dânsul, evident şi în prezenţa părinţilor mei, după care am auzit un DA aprobator şi am respirat uşurată.
Îmi plăcea foarte mult să învăţ şi nu voiam să-l supăr pe DOMNUL care era cel mai exigent învăţător din şcoală, aşa că notele mele erau de nouă, nota maximă în viziunea dumnealui. Însă a venit o perioadă de cca. două luni în care DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR, din motive de sănătate, a fost înlocuit de un alt dascăl, iar în acea perioadă, pentru că învăţam la fel de bine, am obţinut primele note de zece şi aşa am încheiat acel trimestru şi anul şcolar cu medii de nouă şi ceva procente.
Dintre toate disciplinele predate la clasă, DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR avea o mare pasiune pentru matematică, pasiune pe care recunosc că am împrumutat-o şi eu, chiar dacă nu am urmat o carieră strict pe acest domeniu. Pasiunea pentru matematică sădită de DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR urma să-mi fie susţinută şi în clasele V-VIII, prin strădania profesorului meu de matematică, domnul diriginte, profesor Lăpădatu Dan.
Mai mult, în perioada acestor clase, DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR afla la timp când oricare dintre profesorii noştri nu ajungeau la ore (în special la orele de muzică şi sport), iar aceste ore deveneau ore de matematică, ţinute de dânsul pentru care am un mare respect şi într-un limbaj mai puţin protocolar spun şi acum : Jos pălăria !
După absolvirea clasei a VIII-a, în perioada liceului, nu aveam să mai fac matematică cu dânsul, însă am simţit că-i aduc mulţumiri când am luat cea mai bună notă la matematică din liceu la examenul pentru treapta a doua (trecerea în clasa a XI-a, examen în urma căruia din 5 clase de a X-a rămânea una singură), cât şi la examenul de bacalaureat, absolvit cu nota zece la fiecare dintre cele trei discipline (lb. română, matematică şi contabilitate), iar aceste note le-am considerat un omagiu adus domnului învăţător, cât şi profesorilor care mi-au predat materia acestor discipline şi în faţa cărora mă înclin cu mult respect.
După absolvirea liceului şi admiterea la facultate, l-am întâlnit în staţia de autobuz din satul natal Greci pe DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR CONSTANTIN, care m-a felicitat şi m-a îmbrăţişat părinteşte, spunându-mi că este mândru că mi-a fost dascăl şi că nu i-am dezamăgit încrederea.
Iar eu sunt foarte mândră şi recunoscătoare că mi-a fost ÎNVĂŢĂTOR DOMNUL CONSTANTIN, UN OM DEOSEBIT !
RESPECT, DOMNULE ÎNVĂŢĂTOR !

Cu aleasă consideraţie,
o fostă elevă a ŞCOLII GENERALE din satul GRECI, COMUNA OSICA DE SUS , JUDEŢUL OLT,
RADU IOANA (anterior ŞERBAN IOANA)
03 aprilie 2018

 

Cîrstea Lili Mădălina
Prof. înv. primar
Fostă elevă la Școala Generală Greci

Cine-i doamna învăţătoare?

Încep acest articol cu multă emoţie în suflet gândindu-mă la primii mei ani petrecuţi în şcoală, făcând o paralelă între sentimentele avute atunci, copil fiind, şi cele de acum ca mamă şi în acelaşi timp, ca învăţătoare a unor copii minunaţi pe care îi am la clasă.


Ne stă la dispoziţie un arsenal inepuizabil de mijloace şi prilejuri de a le folosi – pentru a-i creşte pe copiii noştri în dragoste şi înţelegere şi pentru a-i aduce pe ei înşişi în stare să nutrească, la rându-le, aceste simţăminte, indispensabile vieţii, faţă de copiii lor, de semenii lor şi, de ce nu, faţă de noi, proprii lor părinţi: să-i fii aproape copilului, la bine şi la rău, să-i înţelegi frământările, să nu-l învinuieşti de lucruri pe care nu le-a făcut sau le-a făcut, nu cu rea-credinţă, să-i satisfaci dorinţe fireşti vârstei, fără a le considera toane sau pofte de moment, să ştii unde începe răsfăţul, când e nevoie de severitate şi când de blândeţe şi, mai presus de toate, să-i oferi prin tine – părinte – exemplul pentru tot ceea ce înseamnă bine şi dreptate, adevăr şi cinste, curaj şi loialitate, blândeţe, cumpătare, înţelegere şi bunăvoinţă.
Se vorbeşte din ce în ce mai mult de noul chip al femeii, de contribuţia pe care o aduce ea în ştiinţă, artă, cultură, politică. Femeii de azi îi revin sarcini multiple: consum de energie intelectuală şi fizică echivalentă cu cea a bărbatului, răspundere şi responsabilitate faţă de sarcinile pe care le îndeplineşte într-un colectiv de muncă.
Aceste noi calităţi pe care le are femeia de azi o lipsesc de tradiţionalul chip al mamei, gata oricând să depene poveşti şi să improvizeze jocuri copiilor atât de dornici şi plini de copilărie. Pentru a putea lăsa femeii satisfacţia realizării pe plan profesional şi pentru a nu lipsi copiii de farmecul primilor ani, au apărut ca o necesitate în viaţă, şi din ce în ce mai des rostite, cuvintele “doamna învăţătoare”.
Dar cine-i sau cum trebuie să fie învăţătoarea? Eu am avut norocul să am două doamne învăţătoare: d-ra Ileana Dumitrescu şi, mama mea, d-na Niculiţa Doriţă. Învăţătoarea
este o mamă calificată, ce trebuie să vegheze la creşterea şi educarea copiilor celor ce muncesc. Ea trebuie să întruchipeze alternativ două chipuri bine definite: chipul mamei şi chipul învăţătoarei. Am fost o norocoasă, nu-i aşa?
Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii şcolii, iar copilărie fără joc, fantezie, nebunii chiar, nu există, învăţătoarea trebuie să creeze un climat familial, să înlocuiască prin persoana ei lipsa mamei pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Blândeţea, înţelegerea, răbdarea şi dragostea cu care o mamă se apleacă spre copiii ei, sunt sentimente fără de care o învăţătoarea nu se poate apropia de micuţii “elevi”, nu-i va putea înţelege, nu se va putea face iubită.
Activităţile libere, organizate în cadrul şcolii, dau copiilor impresia unei familii numeroase, cu mulţi fraţi şi surori ce-şi împart sau dispută jucăriile între ei, ce aleargă, râd, sau uneori se îmbrâncesc, plâng… Şi atunci vin iute la ,,mama” lor de la grădiniţă sau școală, cerându-i ajutorul, plini de încredere şi dragoste. Iar această nouă mămică ştie să mângâie copilul lovit, să-l dojenească pe cel vinovat, să-i împace, plină de răbdare şi tact.
După cele mai recente cercetări psihologice s-a ajuns la concluzia, recunoscută, pe plan mondial, că dezvoltarea intelectuală a copilului se defineşte între 5-9 ani. În această perioadă copilul învaţă să înţeleagă, să gândească, i se dezvoltă imaginaţia, memoria şi chiar judecata logică. De aceea, în afara jocurilor şi activităţilor la alegerea copiilor, în şcoli se organizează activităţi comune, iar aici învăţătoarea este ceea ce acasă este părintele. Învăţătoarea luptă pentru formarea primelor deprinderi de gândire corectă, de judecată, pentru dezvoltarea anumitor aptitudini, pentru dezvoltarea vocabularului. Tot în cadrul acestor activităţi învăţătoarea trezeşte copiilor dragostea pentru cunoaştere, dorinţa de a realiza diferite lucruri ce cer îndemânare, atenţie, răbdare.
Bun psiholog şi pedagog, înarmată cu răbdare şi tact, învăţătoarea îndrumă primii paşi ai copiilor spre viaţă, spre cunoaştere. Acum ei vor deveni perseverenţi, atenţi, harnici.
De felul în care ea reuseşte să formeze sau măcar să schiţeze aceste trasături la micii ei “elevi” depinde formarea personalităţii viitorului OM.
Cei din generaţiile mai vârstnice îşi amintesc cu drag chipul mamei şi al învăţătoarei ca două puncte luminoase în şirul amintirilor. Cei din generaţiile mai tinere au mai aprins o nouă luminiţă ce-o vor duce cu ei în viaţă alaturi de chipul mamei: chipul învăţătoarei. Eu am avut parte de tot ce a fost mai bun! Punctele mele luminoase s-au unit şi au dat naştere stelei mele călăuzitoare, făcându-mă să devin şi eu o luminiţă în ochii minunilor lumii: copiii!

 

Maria Teodora Torcea

Muzica prin gânduri simple…

 

Acum 6 ani am pornit pe acest drum, al muzicii… Am pornit întâmplător, dar cu ambiție și curaj.
Țin minte și acum primele noastre repetiții. Acele momente în care am învățat corzile instrumentelor, primele note muzicale și poate, cel mai important, am învățat să fim o echipă, să relaționăm unii cu ceilalți.
După doar câteva luni de repetiții, am avut primul spectacol. Primul spectacol, primele emoții… A fost într-adevăr magic, nu pot să descriu ce am simțit atunci. Apoi, munceam din ce în ce mai mult, uneori în condiții nu foarte bune, dar făceam asta din plăcere așa că nimic nu mai conta.
Timp de șase ani, am participat la diverse concursuri, festivaluri, atât naționale, cât și internaționale. În momentul în care plecam spre un anumit concurs, aveam în minte doar “ vom câștiga, suntem cei mai buni” și se pare că rezultatele au fost pe măsură. Am câștigat premiul I 3 ani la rând la Concursul Județean “ Călușul românesc” , premiul I la Festivalul Internațional “ Carpatica”, Deva, premiul I în Tabăra Tinerelor Talente, Covasna.
Toată lauda și stima îi revine domnului Paraschiv Sterie. Un om deosebit de la care toți am avut ceva de învățat. Îi mulțumim pentru că ne-a învățat să ținem un instrument în mână, pentru că a avut răbdare cu noi, pentru că ne-a format pe noi, ca oameni.
Îl supăram de multe ori, dar nu a renunțat nicio secundă, a luptat și a muncit cu noi să ajungem la nivelul la care suntem acum.
Acești ani au fost cei mai frumoși din viața noastră. Am legat multe prietenii, asta datorită tot domnului profesor. Îi mulțumim dumnealui pentru toată iubirea pe care ne-a transmis-o, pentru toate momentele de neuitat, pentru muncă și răbdare, îi suntem recunoscători pentru tot.
Acum e un nou început pentru noi. Un început mai greu, dar nu imposibil. Muzica ne va rămâne în sânge pentru totdeauna.

Lasă un răspuns