Această prezentare necesită JavaScript.

11 octombrie 1972
S-a revărsat Oltețul

E zi de toamnă. Astăzi, 11 octombrie 1972 este o zi frumoasă. Soarele pripește de parc-ar fi vară. Toată lumea este afară, că de opt zile și de opt nopți parcă murise satul, credeam că nu mai vedem zi cu soare. A plouat zi și noapte întruna. Aveam pe câmp munca mea de toată vara. Nu putusem să culegem porumbul decât în Dealul Bobului. Mai aveam în Bârza și la Olt.
În această dimineață am plecat la grădiniță la Tănțel să văd ce-i trebuie când, pe drum, ce vad? Lume, ca la horă, se ducea la Olteț să vadă ce nu mai văzuse. Se revărsase Oltețul și era la Manda lui Pliciu, la gard. Când crescuse luase cu el nu numai puntea, ci și piciorul de ciment al ei. Minune dumnezeiască! Pe Petrov, dincolo de târg îl inundase.
Olteț, Olteț blestemat,
Ce vii mare, tulburat
Ori la coadă te-a plouat
Ori vreun mal ți s-a surpat?
Cine mi te-a supărat
De vii așa tulburat
Și cu jale-amestecat?
Doamne, ce poruncă Dumnezeiască a fost în această săptămână?! Oltul din partea cealaltă, la fel.
Mi-am amintit acum primăvara anului 1970, pe 28 mai, când s-au mutat oamenii din satele vecine la noi. Doamne, ce mi-au mai văzut ochii în acea seară!… Veneau grecenii și tomenii parcă erau o ploaie, cu căruțele cu strânsura de-o viață, cu vitele și cu copiii. Armata și cu miliția îi scoseseră forțat din case și îi aduseseră la noi în sat din cauza revărsării Oltului. Parcă se spărsese satul nostru. Credeam că e sfârșitul lumii.
Dar cei de pe Mureș, acolo ce-o fi fost?… Doar jale.
Doamne, simțeam că nu mai am putere să mai fac treabă, așa de tare mă durea sufletul. Mă închinam și mă rugam la Dumnezeu să ne ajute să mai trăim pentru copiii noști, să-i facem mari.
Aceste zile de jale vor rămâne înscrise nu doar în jurnalul meu, ci și în istorie.

6 aprilie 1976
A ars moara lui Tache Caliopol

Ce dureroasă a fost noaptea lui 6 aprilie 1976 pentru comuna noastră! Moara lui Tache Caliopol a luat foc. Cred că așa ceva n-oi mai vedea niciodată. Când ne-am dus dimineața să vedem ce s-a-ntâmplat am văzut fum și jale. Toată lumea se mira de această întâmplare. Toată tocăria arsese. Grinzile și fiarele se topiseră. Mai rămăsese temelia din cărămidă. Când am văzut așa ceva m-am îmbolnăvit. Parcă a fost o poruncă de Sus. Ne-a povestit Nelu lui Roșu care asistase la stingerea incendiului, cum militarii și pompierii s-au luptat cu flăcările. Totul era ca într-o scenă de film. Patru mașini de miliție veniseră să cerceteze cum și ce a provocat această imensă pagubă, acest simbol al comunei noastre.
Eu mă gândeam și câteva rânduri compuneam:

Cu câtă dragoste-ai muncit
Comuna de-ai îmbogățit!
Dar dup-atâta munc-a ta
Te-a-mbolnăvit inima rea.
De-atâta foc și jale grea
Când nu ai mai putut răbda
De lângă lume ai plecat.
Și-acum spre anii 2000
S-aleasă praful de moșii.
Așa o fi fost blestemată această moșie să nu mai rămână din ea doar zidurile. Ca o biserică părăsită.

4 martie 1977
Cutremurul

Frunzuliță matostat
Fraților, ce s-a-ntâmplat?
S-a-ntâmplat mare păcat,
Jale mare, îndurerată,
De multe lacrimi udată.

Ziua de 4 martie 1977 a fost frumoasă și caldă. Atât de caldă încât am terminat de tăiat via la mama, la Carieră. Seara era plăcută, stăteam la televizor. Era un film bulgăresc, când la ora 9 și 25 de minute a fost un cutremur de neuitat.
Doamne, cât de mare ești! Doamne, cât de supărat oi fi pe noi! Cred că această seară a rămas scrisă în inima întregii țări. Asta a fost de Sus de la Domnul, care n-o fi mai putut răbda atâta necredință în neamul nostru românesc. Pe fețele și în ochii tuturor citeai numai tristețe. Așa cum spun și epistolele, ne va trimite Domnul cutremure, secetă, ne va inunda…
Cred că nu mai e mult și vom pieri de pe acest pământ.
Ca să fim în siguranță, ne-am dus copiii, toți de pe linia noastră, la Costică al lui Boboc în magazia de tutun. Am improvizat paturi din snopi de coceni, am adus pături și plăpumi, i-am învelit și au dormit acolo până dimineața pentru că eram speriați ca nu cumva să mai vină alt cutremur.

17 noiembrie 1982
Moartea Doctorului Ion Ciocan

În dimineața zilei de 17 noiembrie 1982, mergând spre Oana, m-a oprit tanti Nicolița lui Dismancioc și mi-a zis:
Ileană, ai auzit că domnul doctor Ciocan a murit?
Când am auzit m-am înmuiat toată. Frațior, vă spun drept că sufletul meu era o rană, că inima îmi luase foc. Simțeam că în gâtul meu erau numai noduri.
Doamne, ce om a fost! Cred că n-a existat om ca dânsul așa apropiat de casa părintească, de satul natal care i-a fost drag cu adevărat, de curtea care era ca un rai atunci când venea și stătea în concediu. Ce curte veselă și înfloritoare avea, parcă râdea ca și dânsul!
În dimineața zilei de 21 noiembrie 1982 s-a auzit clopotul care trăgea mai cu jale. Această dimineață parcă mirosea a busuioc. Ziceai că venea primăvara. N-am s-o uit niciodată. La înmormântare au participat numai oameni învățați. Linia noastră cea mare era, de la Purcaru până la domnul inginer Raicea, numai mașini pe ambele părți.
Când a plecat cu dânsul la cimitir m-am uitat și am văzut curtea pustie, brazii triști pentru că știau că cine i-a iubit a plecat pentru totdeauna.
În serile în care am stat lângă dânsul mi se părea că clipește din ochi. Nu-mi venea să cred că este mort. Doamne, de ce l-ai luat așa devreme, că prea a fost bun! Mi se rupea inima în mine, dar Dumnezeu a lăsat uitarea. Mă uitam la doamna doctor cum plângea. Îi curgeau lacrimile parcă ziceai că e izvor. Îmbătrânise pe loc, nu mai era cea care a fost. Puțin a fost pentru dânsa să plece în concediu și să vină cu dânsul mort? Așa înmormântare nu am mai văzut. A fost condus pe ultimul drum ca un rege. Nici la înmormântarea lui Brejnev, pe care am văzut-o la televizor, nu a fost așa.

Doamne, moartea când vine,
Nu mai întreabă pe nimeni.
Te seceră dintr-odată
Și te duce într-o groapă
De ce Doamne l-ai luat,
De ce nu l-ai mai lăsat?
Cred că n-a fost om în sat
Ca el să nu-l fi ajutat!
Ai murit în casă strină
Făr’ o leacă de lumină,
Fără lumină de său,
Fără om din satul tău.
Eu mă rog până la groapă
Să-l plângeți cu focușor
Că v-a fost de ajutor.
Vino, draga mea soție
Să te sărut sub bărbie
Că mi-ai fost cu cununie!
Vino scumpul meu copil
Să-mi stropiți trupul cu vin
Că de astăzi nu mai vin.
Voi acasă oți veni
Pe mine m-oți părăsi
În umbra pământului
Sub dâmbul mormântului.

De la dânsul am învățat multe lucruri pe care nu le voi uita niciodată.
Dumnezeu să-l odihnească!

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/DSC_0068.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/DSC_0068-150x150.jpgRevista „Rădăcini”OSICEANUL DE CINSTE11 octombrie 1972 S-a revărsat Oltețul E zi de toamnă. Astăzi, 11 octombrie 1972 este o zi frumoasă. Soarele pripește de parc-ar fi vară. Toată lumea este afară, că de opt zile și de opt nopți parcă murise satul, credeam că nu mai vedem zi cu soare. A plouat zi și...Osica de Sus