Confecționarea covoarelor oltenești în comuna noastră vine dintr-un timp istoric. Informațiile pe care le dețin așază în spațiu, nu în timp măiestria realizării lor. Ce știm cu toții este că toamna târziu și iarna, aproape în fiecare casă femeile își instalau războiul la care țeseau macate, scoarțe din lână sau cânepă, pânză din in, bumbac sau borangic. Fiecare alegea modele mai deosebite, iar năvădeala era o artă pe care o stăpânea un număr restrâns de femei.

Din borangic țeseau lâna subțire, fină, din care făceau marame, fețe de masă, perdele și șervețele, din bumbac mai țeseau și ațica pentru ii, iar mai târziu amestecul de bumbac și borangic în unele gospodării era destinat confecționării costumelor bărbătești.

Simt că mă pierd în cuvinte și n-am abordat încă subiectul propus- covoarele oltenești cu specific local, lucrate în gherghef.

Ghergheful este războiul pe verticală. La el lucrau un număr restrâns de osicence care băteau firele de lână cu o furculiță specifică, mult mai grea și mai mare decât cea cu care suntem noi obișnuiți să mâncăm. La gherghef artizanele noastre au lucrat și lucrează covoare diferite de alte zone ale Olteniei. Abordez acest subiect nu din punctul de vedere al specialistului, ci al simplului observator, mare admirator al acestei arte.

La covoarele oltenești din Osica am remarcat florile stilizate mai mici și mai dese, apoi prezența lor în număr variat: narcise, mărgăritar, lalele, maci, flori de in, stânjenei, trandafiri, tămâioare și nu în ultimul rând spicul de grâu, crenguța de stejar cu ghindă și câteva motive zoomorfe.

La covoarele mai vechi motivele florale erau țesute în general pe fond negru. La cele mai noi acestea și-au diversificat culorile: bej, gri,verde și chiar grena.

Imaginația și talentul fiecărei creatoare capătă forme în culori diferite. Acest fel de covoare se lucrează mai greu pentru că nu ai brâgle, papuci, suveică, spată, care să-ți înlesnească munca. Aici trebuie să ai ochi de artist, mâini cu degete abile și măiastre, multă răbdare și un deosebit simț creativ-artistic al formei și culorii.

Între Primul Război Mondial și încă vreo zece ani după cel de-al Doilea Război Mondial renumită în arta țesutului covoarelor oltenești a fost Caterina Filișanu.

A avut atelierul în casa de pe actuala stradă a Parcului, demolată, în locul ei fiind ridicată clădirea în care locuiește familia Gubendreanu. Într-una din camere avea instalate trei gher­ghefuri de dimensiuni diferite. La fiecare gher­ghef lucrau câte două fete. Lucra la co­mandă, covoarele ieșite din atelierul ei înfrumusețând case din diferite colțuri ale țării. Avea legături strânse cu atelierul de covoare de la Mănăstirea Brâncoveni.

Printre fetele care au lucrat la ea au fost și două ființe dragi mie : mama mea, pe atunci Elena Drăgan și prietena ei de-o viață, Adriana Dozescu din Mărgăritești, mama istoricului Dumitru Botar din Caracal.

Elena Drăgan (căsătorită Dascălița) a deprins arta țesutului covoarelor oltenești și caramanii la măicuțele de la Mănăstirea Brâncoveni. Tot acolo a învățat să vopsească lâna în culori naturale . În perioada uceniciei a locuit în Văleni la o verișoară a mamei sale. După căsătorie a mai lucrat doar pentru casă, rude și prieteni. Când era tânără, unul dintre covoare a participat la multe expoziții de la Corabia până la Piatra Olt. De trei ori a luat premiul I ce consta într-o sumă modică de bani.

Din mâna ei au ieșit covoare ce au acel specific local: flori dese, mărunte,variate, în culori frumos îmbinate, mult stilizate în cele două chenare. Pe câmpul floral al unora dintre ele zboară fluturi și păsări.

Însă cea care a absolvit Școala de Menaj de la Curtea de Argeș a fost Vica Roșca, prin căsătorie Dumitrescu. Acolo a învățat arta țesutului covoarelor și obținerea culorilor pe cale naturală din frunze, rădăcini și coji de copac. A lucrat acasă, pe comandă, până spre bătrânețe; la rândul ei a învățat alte fete să țese în gherghef. Covoarele ei sunt frumoase. Au flori și culori bine armonizate. Stilul ei, care corespunde specificului maistrelor care au îndrumat-o este diferit de cel local : florile sunt mai mari, iar spațiul dintre ele mai larg. De multe ori lipsește al doilea chenar.

Acest aspect care se îndepărtează ușor de covorul oltenesc tradițional l-am observat și la o parte din artizanele de astăzi. Explicația ar fi că „bătătura largă” și florile mari reduce perioada de lucru la un covor.

Între cele plecate de curând dintre noi merită amintită și Anastasia Torcea de pe Linia Curții. A învățat de mică să lucreze covoare la Caterina Filișanu.

Era o tânără drăguță ce a atras privirile și simpatia doamnei Margareta Oroveanu. Aceasta venise la atelierul Caterinei să-și ridice covoarele comandate. I-a plăcut osiceanca noastră și cu acordul acesteia a luat-o inițial la Brâncoveni, apoi la București. Mai târziu, Nisîia, și-a confecționat un gherghef, dar a lucrat doar pentru casă.

În perioada 28 martie – 12 aprilie 2019 am stat de vorbă cu câteva dintre artizanele zilelor noastre care, cu amabilitate, bucurie și sinceritate mi-au povestit ce și-au amintit atunci, pe loc, despre strânsa legătură dintre viața lor și covorul oltenesc.

În Modorani am găsit-o pe CIORTAN ELENA (Linica lui Căpățână), decana de vârstă – 94 de ani.

Am lucrat covoare oltenești de la 12 ani. Am învățat să lucrez la Vica Roșca. Am făcut ucenicie nouă luni, apoi am început să fiu plătită la metru pătrat. Am rămas la doamna Vica șase ani, după care am început să lucrez pe cont propriu, primind comenzi din sat și din alte părți. Mi-am făcut un război la care am lucrat 86 de covoare. În acest număr intră și cele lucrate pentru casa mea și zestrea copiilor. Am și acum în casă un covor 2/3. Mai de mult am fost cu un covor la o expoziție la București.

Am lucrat cât am putut. Aș mai lucra și acum, dar nu se mai poate. Am îmbătrânit ”.

IOANA GEORGESCU, de pe Linia Curții.

Eram acasă patru băieți și două fete. Tata era grădinar la Panea. Fiind fată , ca să am un ban al meu trebuia, îmi spunea el, să am o meserie. Așa că la 14 ani am început să învăț croitoria la Ioniță al lui Stancu din Șopârlița, iar după căsătorie să lucrez covoare oltenești împreună cu Matilda, cumnata mea. Am lucrat covoare timp de zece ani, două, maximum trei pe an . Nu primeam mai multe comenzi pentru că nu le puteam onora la timp. Știi că acest tip de covor se lucrează mai greu, pentru că și mama dumitale a lucrat.

Comenzile n-au venit doar din Osica și localitățile învecinate, ci și din multe alte părți. Știu că am lucrat covoare frumoase, țesute cu simț de răspundere deoarece clienții au fost mulțumiți și, la rândul lor, și-au sfătuit cunoștințele, rudele și prietenii să apeleze la mine.

Cu timpul mi-am diversificat stilul de lucru, alături de covoarele oltenești țesând covoare și carpete caramanii. Mi-am îmbogățit pasiunea florală cu cea a formelor geometrice simple sau stilizate.

Gherghefurile nu le mai am. Le-am donat unui atelier de covoare oltenești înființat la Slatina. De altfel, mi s-a propus să merg acolo ca maistră, dar am refuzat, nepoțelul meu fiind pe primul plan ”.

TORCEA MARIA, de pe Linia Curții.

Eram în clasa a VII-a când am început să lucrez. Am învățat de la Caterina Filișanu și de la Paula Dumitrașcu, sora mea. Am lucrat amândouă la Caterina, până când Paula s-a căsătorit și s-a mutat în Osica de Jos.

Îmi amintesc că inițial lucram stând pe un scaun mic, apoi pe măsură ce țeseam treceam la scaunul mare, după care, pentru că ghergheful se întorcea greu lucram urcate pe masa mare. Pe ea puneam la început un scaun mic, apoi unul mare. Ajungeam cu capul aproape de tavan.

Am început să lucrez independent, perioada de muncă la covoare însumând 40 de ani. Războiul (2/5-3/5) mi l-a făcut un client de la Amărăști. Am mai avut și unul mai mic, dar l-am desființat.

Am primit comenzi de la Osica, Amărăști, Redea, Grădinari, Strejești…La Potcoava am lucrat, numeric vorbind, 40 de covoare, fețe de pernă, draperii, fețe de masă…

Într-un an am fost la o expoziție în cadrul Muzeului Județean împreună cu Maxut Verginia. Ne-am luat de acasă războaiele și am urzit în fața vizitatorilor. În alt an au venit acasă la mine francezii. Au fost extraordinar de încântați de ceea ce lucram eu și de ceea ce reprezenta arta numită „covorul oltenesc”.

Vreau să vă mai spun două lucruri : am lucrat cu autorizație, iar războiul cel mare îl păstrez cu sfințenie în pod. Și dacă cumva se face un muzeu în sat, cum se aude, îl donez la muzeu.”

PREDA VIORICA, din Vlăduleni.

M-am născut cu războiul în casă. Mama mea, Sulger Maria, a lucrat covoare de la zece ani. A făcut ucenicie la țața Vica lui nea Gică Dumitrescu. Și-a câștigat existența cu ajutorul covoarelor oltenești. Țin minte că-mi spunea : „Mamă, covoarele pe care le-am lucrat eu în viață nu le duce un tren de marfă ”! Lucra aproape 10 covoare pe an. Nu avea odihnă nici zi, nici noapte. Era renumită în vremea ei. A fost prezentă cu covoare și războiul de țesut la o expoziție organizată la Muzeul Satului din București, cât și la expozițiile organizate la nivel de județ.

La rândul meu am furat meseria de la dânsa. Am lucrat și lucrez mereu, iar la ora actuală sunt singura care mai țese covoare în Osica. Sunt mândră că am moștenit talentul în arta țesutului de la mama mea și că din mâna mea ies lucruri de artă. Cu aproximație cred că am lucrat 200 de covoare. N-am lucrat doar pentru consătenii mei. Am avut comenzi din diferite colțuri ale țării: Constanța, București, Craiova, Pitești, Slatina, Balș. Chiar dacă n-am menționat și alte orașe covoarele țesute de mama și de mine au ajuns în diverse locuri prin descendenții celor pentru care s-a lucrat.

Mă mândresc cu faptul că covoarele plecate din Osica au ajuns până în Franța, Canada, America și poate și în alte păți ale lumii.

Am fost prezentă cu covoare și războiul de țesut la Caracal, Corabia, Slatina în cadrul unor manifestări culturale și expoziții sub genericul : Corabia de aur, Oltenii și restul lumii, Zilele orașului Caracal. Am fost și la Râmnicu Vâlcea.

Într-o perioadă, în luna octombrie, la Muzeul Județean se organiza o expoziție la care eram prezentă și eu cu covoare și războiul de țesut. Lucram efectiv în fața vizitatorilor. Era o expoziție cu vânzare. Am vândut genți, draperii, carpete. Covoarele erau prea scumpe și nu se vindeau.

Îmi amintesc de anul în care au venit francezii. Erau încântați. Se așezau în genunchi lângă mine la război și îmi pupau mâna spunând că, nu credeau că dintr-o mână de femeie pot ieși asemenea bijuterii.

Am făcut și cursuri de antreprenoriat organizate de Râmnicu Vâlcea la filiala Slatina. La sfârșit ne-au pus pe fiecare să spunem cum ne-am face noi reclamă la ceea ce lucrăm. Eu le-am spus că nu prea știu să mă exprim, însă vorbele mele au sunat cam așa: „Cumpărați covoarele noastre oltenești pentru că sunt înzestrate cu toate culorile curcubeului, cu florile câmpului urzite de o olteancă adevărată, din inima Romanațiului.” Au început toți să mă aplaude. M-au înscris atunci la un concurs pe care l-am câștigat. Premiul a fost patruzeci de milioane de lei vechi. Aur curat pentru mine.

La Căminul Cultural din Osica au fost organizate cursuri la care au participat și s-au calificat cincisprezece fete. Maistră am fost eu.

Mi-e jenă să spun, dar nu mai am în casă nici măcar un covor oltenesc. Mai am câteva carpete. Necazurile m-au făcut să le vând pe toate. Sper din tot sufletul ca în curând să țes și pentru mine și casa mea.”

Acestea au fost artizanele pe care le-am ascultat cu atenție și deosebită plăcere. Pe baza informațiilor primite am încercat să fac o localizare pe părți ale satului și am constatat că cele mai multe lucrătoare de covoare au fost pe Linia Curții, urmată de zona fostei primării.

Astăzi în Osica mai este o singură femeie care lucrează covoare oltenești în gherghef. De altfel și războiul pe orizontală a pierdut lupta cu timpul și modernul. Nu se mai cos fețe de masă și șervețele pe muscă sau în urma acului, n-am mai auzit că se lucrează broderie spartă sau dantelă. Ne-au invadat covoarele „persane”și lucrurile ieșite pe bandă din fabrică. Pentru mulți tineri covoarele tradiționale sunt lipsite de valoare și privite cu un ușor dispreț ; sunt „lucruri țărănești” sau „covoare de la țară”.

În zilele noastre viața se derulează într-un ritm trepidant. Preocupările sunt total diferite de cele ale bunicelor și mamelor noastre . Este normal să gândim și să trăim modern. În același timp ne îndepărtăm de tradiții, de ceea ce aș numi armonie , consens între trecut, prezent și poate viitor.

Viața covorului oltenesc din Osica depinde de firul de ață din ițe, de firul de lână din țesătură, de existența și măiestria artizanelor, de dorința lor de a continua ceea ce au început demult, tare demult, înaintașele noastre.

Sper ca acest tip de covor să aibă, așa cum zice povestea „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte ”.

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/torcea-maria.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/torcea-maria-150x150.jpgVirginia LăpădatuDATINI ŞI TRADIŢIIConfecționarea covoarelor oltenești în comuna noastră vine dintr-un timp istoric. Informațiile pe care le dețin așază în spațiu, nu în timp măiestria realizării lor. Ce știm cu toții este că toamna târziu și iarna, aproape în fiecare casă femeile își instalau războiul la care țeseau macate, scoarțe din lână...Osica de Sus