Anii trecuți a fost lansat filmul „Nu există țară pentru bătrâni” în regia fraților Joel și Ethan Coen. Subiectul a fost inspirat de nuvela americanului Cormac Mc Carthy, apărută în 2007. N-am văzut nici filmul și n-am citit nici nuvela. M-a incitat titlul în condițiile în care pe plan Mondial se discută despre urmările creșterii numerice a populației vârstnice ca urmare a prelungirii speranței de viață și micșorarea ponderii populației tinere.
Pandemia Coronavirus și „relația virusului” cu bătrânii a trezit în mine amintiri adânci ce-și revarsă în timp flash-uri răscolitoare într-o lumină misterioasă și tăceri străvezii.
O umbră tainică m-a urmărit în timp, pas cu pas, m-a încălzit, m-a încurajat, m-a susținut și m-a făcut omul de care nu mi-e rușine. E copilăria mea și un sat special din Câmpia Olteniei.
În fața minții îmi apar bătrâni și mai ales femei. Multe femei, multe tulpane negre. Primul Război Mondial le­-a furat soții și al Doilea le-a răpit feciorii. Și ce nume frumoase și muzicale aveau: Manda, Smaranda, Odila, Profira, Polina, Eufrosina, Marița, Catița, Catalina, Tirina, Iogenia … În fiecare stăruiau dureri amorțite de datoria de a-și duce viața până unde se termina ața.
Pe linia Curții era casa bunicii mele, Smaranda: o mână de om ce-și ținea gândurile nespuse într-o gură cu buze adunate în încrețituri adânci. Doar ochii, ochii priveau, analizau, judecau și răscoleau neștiutul cu întrebări.
Mi-aduc aminte curtea așa cum rămăsese rostuită de Mitrică, bărbatul ei și bunicul meu necunoscut. Era mare și se termina printr-o plantație de salcâmi. În bătătură, pe stânga, era o magazie și o anexă din două camere, acoperită cu stuf.
Casa era înaltă cu o fundație de circa 2 metri. Se intra pe o scară cu 6 trepte. Ușa era dublată cu obloane de lemn. Avea patru camere separate de o sală. În sală era o servantă neagră din lemn de păr. Avea trei sertare și trei ușițe. În ea țineau sub cheie borcanele cu dulceață și zahărul cubic. Le venea de hac unchiu Nicu, al patrulea fiu, care scotea sertarele de sus și golea borcanele din spatele ușilor închise.
În camera în care dormeam cu maica-mare era o oglindă mare sprijinită pe o măsuță îngustă. Oglinda avea o ramă de bronz, frumos ornată cu buchete de flori, cu o bandă de catifea vișinie pe mijloc, ce-i drept cam obosită de timp. „Mi-a adus-o Gheorghe de la București” spunea maica-mare ori de câte ori mă admiram în luciul tentant al oglinzii. Și mă lăsam des vrăjită de imaginea mea.
În spate era o săliță deschisă și vatra cu țest, cuptor și o plită de fontă.
Casa emana o căldură plină de duioșie melancolică. Era un suflet încărcat de viață, cuib rostuit de bărbat și împodobit de inima femeii.
În serile calde de vară stăteam pe treptele din fața casei și priveam cerul. Uneori „cădea câte o stea” și spuneam că a murit un om. Maica-mare mă lămurea: „Nu, cred că s-a născut un copil. Morții sunt toți pe cer. Ei ne luminează”. N-am văzut nicăieri până acum un cer mai frumos și mai înstelat ca cerul Osicii.
Care sunt copiii tăi? întrebam, uitându-mă atentă spre luminile nopții.
Caută-le pe cele mai luminoase, venea răspunsul ei cuminte și trist.
Vorbele erau gânduri, dureri sfioase, suspine reținute. Avea un mod aparte de a vorbi despre copiii ei prezenți în suflet și plecați din casă.
„Primul a plecat Florică. A rămas prizonier la ruși. Copilul meu cuminte și blând; copilul meu iubitor și harnic”. Cei din jur i-au indus speranța că e viu, că trăiește ca prizonier undeva în Rusia. Terminase Liceul Agricol din Slatina și lucrase câțiva ani ca tehnician la Luduș.
Am remarcat că aducea în discuție doar unul câte unul din copiii ei dispăruți. Nu le spunea niciodată morți. Îi mângâia în vorbe pe rând, ca pe niște bibelouri, cu grijă, cu teamă să nu le strice valoarea, să nu le spargă.
„Gheorghe a fost copilul meu ambițios. L-au lăudat profesorii că e deștept, că nu-i place minciuna. L-am ținut greu la facultate. Mai vindeam pământ. Lumea râdea de noi că dăm averea pe hârtii. A fost avocat în București”. Apoi tăcea, și tăcea și când tăcerea se revărsa într-un oftat neputincios, spunea „Mi l-a răpus un dușman necunoscut”.
La culcare mă uitam nițel speriată prin casă și sub pat să nu cumva să fie „necunoscutul”. La vremea aceea tuberculoza făcea ravagii.
Patul în care dormeam avea tăblii din fier forjat. Erau așa de frumoase că și acum mi le-aș dori în casa mea.
„În patul ăsta a murit Costică. A citit până și-a dat ultima suflare. Scria poezii și povestioare despre oameni și întâmplări din sat. Îl vizita zilnic doctorul Rapițeanu. Vorbeau până noaptea târziu. Am vândut magazia ca să-i cumpăr PAS, un medicament care speram să-l țină în viață. Necunoscutul lui Gheorghe l-a luat și pe el. Prea devreme, prea devreme” repeta cu gândul dus și vorbe ce se strecurau printr-un suspin reținut.
„Băiatul meu frumos și iscoditor. Știa franceza și germana. Doctorul îi spunea că nu-i folosesc. Venise vremea să învețe rusa. Se puneau pe râs și nu înțelegeam de ce. Doctorul mânca lângă băiatul meu care avea zilele numărate”.
De ziua morților era un adevărat spectacol. Colaci aliniați pe ștergare țesute, lumânări aprinse, fum de tămâie și mâna mică a Smarandei care făcea cruci pentru cel căruia i se cuvenea colacul. Multe nume și „Mitrică, bărbatul meu care nu mi-a întors vorba”.
În vremurile bune, în casa de pe linia Curții veneau mulți tineri din sat cu care băieții ei erau prieteni. Stăteau de vorbă în „odaia bună” dotată cu un pat mare cu patru scaune, un raft cu cărțile băieților, o icoană cu candelă, un covor de perete și două preșuri țesute în dungi verzi, negre, maron și cărămiziu. Fetele stăteau în cealaltă cameră și coseau seara la lampă. În odaia din spate, care era un fel de cămară, mulți ani de zile a fost un război de țesut, unde s-au făcut macatele și scoarțele date zestre celor trei fete. Eu nu l-am văzut, dar așa spunea tanti Didina, sora mai mică a mamei.
Milica era nepoata Smarandei. „Fără tată și fără noroc” spunea biata bătrână. Avea pentru verișoara mea primară o blândețe timidă, o căldură tristă.
Când veneau Milica și Lizeta, nepoata lui Niculin a lui Mincă, intram în vrie. Mă îmbrăcam în ce-aveam mai nou și mai frumos, mă încălțam în sandale (le ziceau romane). Trebuia să corespund companiei celor două fete mai mari ca mine și venite de la București. Aveam vis-à-vis de ele o invidie admirativă și în prezența lor mă simțeam în al nouălea cer. Cum ajungeau, se descălțau și fiecare se suia în câte un măr din curtea casei. Eram mai mult spectator, că nu prea eram familiarizată cu ce discutau. Fredonau melodii pe care nu le auzisem și pe care mă străduiam să le rețin. Au râs în hohote când am încercat să cânt cu ele cântecul napoletan „Tiritomba”. Mi-au ieșit cuvintele cunoscute „tiribomba, tiribomba”.
Îmi luam revanșa când cotrobăiam prin magazie și pivniță. Nu-mi era frică de păianjeni și prezența lor și știam cum se numeau și la ce foloseau tot felul de ustensile vechi și ruginite.
În zilele lungi de vară când maica-mare ațipea în răcoarea casei, mă suiam în pod. Aveam o oarecare teamă în semiîntunericul și zăpușeala locului. Mă fascina maldărul de caiete, de cărți și de ziare. Le răsfoiam cu o curiozitate naivă, le admiram și nu îndrăzneam să le schimb locul și ordinea.
Când venea unchiu Nicu era o fericire. Lucra ca agent de cultura tutunului pe la Dioști, Vădastra, Vădăstrița. Se adunau toți. Masa întinsă era pretext de întâlniri, de râs, de vorbă. Uneori, ne urcau pe masă pe mine și pe sora mea și ne puneau să spunem poezii și să cântăm. Eu făceam pe vedeta și țineam la gură pisălogul de usturoi în loc de microfon.
Despre vremurile bune și fericite din casă, povesteau cele trei fete. Odată, când citeam pățaniile lui Păcală, mama și-a amintit o întâmplare similară. Tata-mare, Mitrică, era primar. Se apropiau alegerile și, atunci ca și acum, propaganda în teritoriu făcea parte din scenariu. Profesorul universitar la Drept, magistrat și om politic, Ilie Popescu-Spineni ( născut în satul Cuza-Vodă, comuna Spineni, județul Olt) trebuia adus în sat, de la Osica de Jos. Tata-mare a trimis după dumnealui un om de la primărie. Deși profesorul a insistat să treacă singur Oltețul, trepădușul a considerat că e datoria lui să-l treacă în cârcă. Plăpând și pirpiriu, pe la mijlocul râului, a căzut în apă cu distinsul delegat de la centru. Distinsul profesor a fost dus acasă la bunicul. Toată noaptea au vorbit. Bunicul meu era pe atunci membru în Partidul Poporului, iar oaspetele era liberal. În timpul în care hainele i-au fost curățate și călcate, Ilie Popescu-Spineni se mișca prin casă într-o cămeșoaie de-a bunicului, largă și lungă.
Prin funcțiile și relațiile pe care le avea în București, i-a găsit unchiului Gheorghe serviciu part-time în ultimii lui ani de facultate. Le-a ușurat părinților contribuția financiară.
În curtea casei era mult troscot. Maica-mare îl culegea și-l punea la uscat la umbră. Odată, la bâlci, tușica Constanța sora mamei și mama încercau să-și amintească amestecul de ierburi pe care-l folosea tatăl lor pentru durerile de articulații. Vorbeau despre el ca despre un vraci popular. Spuneau că a fost prizonier la bulgari și că a lucrat în mină. Copilul supraveghetorului avea probleme la mers. Bunicul s-a oferit să-l ajute. Zile în șir i-a făcut băi cu un amestec de buruieni, i-a făcut frecții cu un unguent preparat de el și exerciții fizice. Când copilul a început să meargă l-au invitat la masă. Flămând, bietul bunic, a mâncat din toate și-a zăcut apoi o săptămână.
Peste ani, aspectul curții și al casei s-au schimbat. În locul anexei cu stuf s-a ridicat o magazine solidă cu camere mari și pivniță zidită în ciment și cărămidă. Sălița din spate a fost închisă. Locul „vetrei” l-a luat o bucătărie cu aragaz și frigider, mașină de spălat rufe, masă și dulapuri pentru vase. Oglinda mare care mi-a fermecat copilăria a fost micșorată și mutilată de un cârpaci.
Rând pe rând, obiectele de mobilier vechi au fost înlocuite. S-a păstrat o măsuță de cafea stil Ludovic XV, trimisă tot de Gheorghe de la București.
Casa și curtea au prins viață. Multe flori, grădină de zarzavat, muzică, televizor și neamuri care ne adunam să ne simțim bine, să vorbim, să râdem. Femeile cu ale lor și bărbații cu vinul lui unchiu Nicu despre care spuneau că n-are egal.
Peste ani m-am mai urcat o dată în pod. Am găsit doar câteva caiete zburătăcite în spatele hornului. Unul era caietul de franceză al elevului Drăgan Constantin, din clasa a VI-a (clasa a X-a), la Liceul Ioniță Asan din Caracal și altul, caietul de fizică al elevului Drăgan Gheorghe din clasa a V-a (clasa a IX-a).
Casa de pe linia Curții, prin care au trecut patru generații, a fost înstrăinată după moartea ultimului membru al familiei cu numele Drăgan – Nicu Drăgan.

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/06/casele-au-amintiri.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/06/casele-au-amintiri-150x150.jpgRodica DeaconescuULIȚA COPILĂRIEIAnii trecuți a fost lansat filmul „Nu există țară pentru bătrâni” în regia fraților Joel și Ethan Coen. Subiectul a fost inspirat de nuvela americanului Cormac Mc Carthy, apărută în 2007. N-am văzut nici filmul și n-am citit nici nuvela. M-a incitat titlul în condițiile în care pe plan...Osica de Sus