Când eram mic, la țară la Osica, Tataie îmi punea din când în când în farfurie câte o bucată de carne roșiatică, rece, care se mânca cu mânuța și se rupea nojițe-nojițe. Îmi plăcea tare mult carnea aia, și mai ceream:
– Tataieee, e bună cărnița asta. Mai vreau.
– Nu se poate, tataie, răspundea el grav. Nu știi ce carne e asta?
Nu știam, dar eram curios și conștient de importanța subiectului, mai ales pentru că, la fel ca și pe atâția alți nepoți, mă chema și pe mine ”tataie” când ceva era extrem de serios.
– Nu știu, admiteam eu încurcat.
– Eheei, tataie, păi asta e carne de zmeu. Nu se găsește pe toate drumurile.
– De zmeu?? căscam eu ochii uimit. Da’ de ce nu se găsește? – continuam totuși, nepierzând din vedere scopul de a obține încă o bucată.
– Păi, câți zmei ai văzut tu?
– N-am văzut, mă simțeam eu nevoit să admit, obidit.
– Păi vezi? Sunt rari zmeii, tataie, nu mai e ca pe vremuri. Și în plus, nu are cine să îi vâneze, că nici vânători de zmei nu prea se mai găsesc. Doar nea’ Gheorghe de la Osica Mică mai vânează zmei, și e și el bătrân și nu prea mai poate. Dar ne mai aduce câte o bucățică atunci când trece pe la noi.
Așa că de câte ori auzeam că vine nea’ Gheorghe, eram un copil fericit, că știam că o să mănânc carne de zmeu, cu mânuța, nojițe-nojițe.
Și nea’ Gheorghe ăsta era un munte de om, veșnic îmbrăcat cu o cămeșoaie albă și largă și o pălărie de paie pe care nu o dădea jos niciodată. Cu o vârstă de neghicit, avea față brăzdată de cute adânci și de câte ori râdea, dezvelea ultimii doi dinți din față, mari și galbeni. Vorbea repede și nu înțelegeam niciodată ce spune, nici măcar un cuvânt. Dar na, era singurul vânător de zmei pe care îl știam.
Ca orice vânător de zmei, nea’ Gheorghe mergea doar cu căruța, trasă de iapa lui voinică și năzdrăvană. Extrem de ascultătoare altfel, iapa asta o lua razna la vederea oricărui obstacol, care se cerea depășit exclusiv în galop. Doar ”Hooooo” și ” ‘re-ai a dreacu” am înțeles din ce striga nea’ Gheorghe când am traversat hurducăiți și împroșcați de apă albia Oltețului, de-am ajuns doar cinci din cei opt pasageri inițiali pe malul celalalt. Două bariere de cale ferată a luat iapa lui nea’ Gheorghe în piept, firește în galop, lipsindu-mă de prețioasa carne de zmeu.
Dar când se aliniau planetele, și mai ales lipsa de obstacole de cucerit, nea’ Gheorghe, vânătorul de zmei, se înființa în poarta casei.
Îl punea Bunica la masă, cu o ciorbă și un țoi de țuică în față. Nu am mai cunoscut în viața mea un om care să soarbă atât de zgomotos și cu poftă din ciorba aia. Dar eram fericit, că îmi primisem bucățica mea de carne de zmeu învelită într-un ziar și stăteam și eu la masă, fascinat de mâinile lui noduroase și vânoase, ca niște ciocane, de cei doi dinți și de faptul că nu înțelegeam o vorbă din ce spune. Dar nu stai la masa în fiecare zi cu un vânător de zmei. Așa că stăteam acolo încântat, rupând cu mânuța din carnea de zmeu, nojiţe-nojiţe.
Ani de zile m-am gândit la carnea aia, dar nu mai era Tataie să îmi spună ce carne era, și nici nea’ Gheorghe de la Osica Mică să îmi aducă. Abia târziu, în ultimii ani de facultate, am aflat că era carne de porc la garniță. Am mai mâncat de atunci de câteva ori, dar nu mai e așa bună. Pentru că zmei nu prea mai sunt, și nea’ Gheorghe nu mai e să îi vâneze. Și dacă nu mi-o aduce el învelită în ziar, și dacă nu mai pot să o rup cu mânuța nojiţe-nojiţe în timp ce nea’ Gheorghe hăhăie cei doi dinți și vorbește pe limba lui de neînțeles, de vânător de zmei, nu mai are niciun farmec.

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/DSCN6487.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/DSCN6487-150x150.jpgAndrei ConstantinescuAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂCând eram mic, la țară la Osica, Tataie îmi punea din când în când în farfurie câte o bucată de carne roșiatică, rece, care se mânca cu mânuța și se rupea nojițe-nojițe. Îmi plăcea tare mult carnea aia, și mai ceream: - Tataieee, e bună cărnița asta. Mai vreau. - Nu...Osica de Sus