În sufletul meu, Osica își cere locul ei bine stabilit pentru totdeauna. Și cum amintirile năvălesc din nou, evadez iarăși în lumea de odinioară plină de lumină și iubire.
… Era o zi de iulie sau august ca multe altele. Putea fi o zi în care soarele își trimitea razele fierbinți pârjolind totul. Pământul începuse să se crape și toți se uitau pe cer după norii aducători de ploaie. Sau putea fi o zi de vară, când plouase la timp și totul era verde și prevestea o recoltă buna. În ambele cazuri, eu aveam orele mele de retragere într-un anumit colțișor din bătătură. Din ,,tainița’’ mea aflată într-o latură a grajdului, mărginită de-un gard viu înspre vecina Parișca, aveam o vedere bună. Înspre vecină, grădina noastră din spatele casei și linie. Tot de-aici zăream cocoșul din lut ars de pe șura lui Banță și cumpăna fântânii. Deseori mă refugiam în ,,tainiță’’ și-mi plăcea să fiu singură cu gândurile mele. La ce se putea gândi o fetiță de vârsta mea? O, destule! Să mă duc la muma Urzica să-i cer cârpe pentru păpușile mele și ale Ioanei lui nea Minică, să adun flori și frunze pentru ierbarul de la București și să o rog pe Liana să-mi calce rochița și ‚,foantele’’ pentru bâlci. Mai rău era cu genunchii și coatele julite rău cu care trebuia să defilez prin bâlci. La fel și cu mâinile pătate de la iodul de la nucile culese de prin șanțuri. Iar acum fiind cald, doream să mă duc la Cheleștină să mă răcoresc. Sâmbăta, Leana și muma mă băgau în albie și mă frecau ca pe rufă. În rest mă bălăceam la Cheleștină sau la jgheabul fântânii din colț, față în față cu casa lui Banță.
Ieșeam din tainiță și apucam pe poteca din grădină pe lângă pruni, crezând că pot pleca prin haimanalâc tiptil, neobservată. Da’ de unde! Leana care stătea la umbră și făcea croitorie lucrând la rufăria și albiturile pentru casă, mă observa întotdeauna: ‚,Unde te duci, fete? La Cheleștină? Ia pălăria să nu cazi pe drum, să te ia șarpele de cap! Vino repede că face maica gogoși!” Multă vreme am crezut că ar avea un ochi în ceafă. Nu se mișca nimic în casă, bătătură sau grădină fără știrea ei. Treceam în viteză prin grădină și de acolo pe tarlaua dintre noi și a lui Nodu. Săream ca o minge, când pe-un picior când pe altul, cu limba scoasă de-un cot. Eram fericită. Cerul, porumbul și tarlaua râdeau cu mine. Voiam să mă înalț în văzduh, să mă dau de-a tumba, să le iau pe toate să le bag într-un buzunar al sufletului meu.
În inconștiența mea copilărească, nu știam că acea fericire și dorința puternică de a păstra totul din jurul meu s-ar putea transforma în realitate. Ceea ce s-a și întâmplat. TOTUL a rămas în sufletul meu. Treceam și prin grădinile de zarzavat și de acolo la Cheleștină. Aici aglomerație și larmă.
Muierile cu poalele-n brâu spălau cu săpun de casă covoare, velințe, iar albiturile și rufăria le scrobeau și le albeau cu un cub de albăstreală. Le așezau apoi la uscat pe zidurile Cheleștinei sau pe ierburile crescute în jur. Venea bâlciul, Sfânta Maria și casa trebuia să fie curată ca un pahar. Dimineața se duceau la biserică să se grijească, adică spovedanie și împărtășanie după ce ținuseră post. Pe calea ferată se târa ‚,trenul de 3’’ sătul și pufăind ca un balaur. Mecanicul și călătorii ne făceau cu mâna și noi le răspundem bucuroși. După ce ‚,mă lăiam’’ apucam înspre via verișoarelor Polizu și mă autoserveam cu un strugure dat în pârg și tot sărind ca o minge, mă rostogoleam spre casă. Leana era în grădină și făcea ‚,piața’’ cu șorțul plin de dovlecei, ceapă, făsui pentru masa de seară. Între timp, bătătura se umpluse. Venise nea Costică a lui Zuică, prieten cu unchiul Vlad. Ieșise din tură și se oprise la noi ‚,o țâră’’ la un pahar de vorbă. Erau și țaica Florica lui David cu Victorița, fata ei. Fuseseră la cooperativă unde se adusese marfă și acum se făleau cu basmale noi. Întorceau capul când spre dreapta, când spre stânga, oglindindu-se bucuroase. Nea Costică și unchiul Vlad se uitau la ele râzând, dându-și coate și făcându-și cu ochiul, adică: Ce vrei? Izmeneli femeiești! Iar eu nu înțelegeam de ce ‚,Izmeneli’’? că doar țaicile aveau pe cap basmale, nu izmene. Am aflat că ‚,izmenelile’’ erau un fel de fandoseală, ca la București. Mai venise și țaica Gheorghița (Parișca) vecina noastră, să-și mai descrețească fruntea de necazuri. Era văduvă, săraca, rămasă cu un copil mic pe bătătură și se chinuia să-l crească cum putea. Ion, băiatul ei, participa la toate năzbâtiile mele. Mă învăța să fluier sau să mă cațăr pe unde voiam. Drept recompensă, împreună cu Gigel al lui Banță îl ajutam la citire sau aritmetică. Nea Stancu al Lizii, un nepot al bunicului, venise să vorbească pentru săptămâna ce urma, să ne ducem la câmp pe lotul nostru și al lui. Nea Stancu avea căruță, noi aveam boii lui nea Vlad. Asemenea întovărășiri erau obișnuite în sat. Datorită vremurilor, atelajele oamenilor se descompletaseră și se ajutau între ei. Învoielile pentru săpat, cules și altele se făceau și seara pe șanț. Aici erai pus la curent cu ce se întâmplă în sat, ce se găsește și unde, cine cumpăra sau vindea și cine și ce a pățit. Când plecam cu ai mei la câmp, mă urcam în căruță unde aveam culcușul pregătit și mai trăgeam un pui de somn până ajungeam la lotul nostru și al lui nea Stancu. De regulă, ajungeam înainte de răsăritul soarelui. Îmi amintesc că treceam de o cale ferată și de podeț peste Teslui.
Pe câmpul ce începea să se lumineze, toți păreau niște mogâldețe care se mișcau de colo colo și mă făceau să râd. Iar ai mei râdeau și ei de bucuria mea.
Răsăritul soarelui era solemn și aproape ireal. Câmpul începea să se lumineze încet, încet, se înroșea zarea și cerul ca un foc, apoi apărea soarele. Pe măsură ce se înălța devenea auriu și cu cerul erau trei culori: roșu, galben și albastru, asemeni Tricolorului nostru.
În răcoarea dimineții, ai noștri și cei din loturile învecinate lucrau de zor să termine și să nu-i apuce căldura cea mare. Noi, copiii, alergam pe câmp, culegeam flori și ne jucam. Mă învățau să fac coronițe, să prind fluturi sau cum să-mi scot mărăcinii din tălpi. Când veneam spre casă, eram cocoțată în vârful carului cu urciorul de apă lângă mine. Eram mândră că fusesem pe câmp și aveam ce povesti acasă în sat și la București.
Uneori mă duceam cu Ada și Tica să păzim lubenițele lui nea Stancu. Dormeam într-o covercă și mai aveam și un ciobănesc mare și frumos. Îmi plăcea nespus de mult. Acolo, în mijlocul câmpului, noaptea, cerul era de un albastru de vis și împreună cu stelele ce sclipeau până atât de aproape încât aveai impresia că vine, vine și se lasă pe pământ. Și totul în jurul nostru mirosea a fân, flori de câmp, salcâm și lubeniță. Împreună cu cei din loturile vecine, ne strângeam în jurul unui foc și coceam porumb, fierbeam lapte, scoteam pâinea din coș făcută de mumulica în țest și era un ospăț pe cinste. Totul era liniștit și frumos iar lumea părea mai bună și curată la suflet. Mai dăinuia acea atmosferă bătrânească de poveste, nealterată de „binefacerile civilizației’’. Păreau rupți de restul lumii, undeva departe și totul era plin de farmec și prielnic poveștilor vechi. Fiecare povestea ce auzise de la bunici sau de la alți bătrâni. Deseori era pomenită Pădurea Sarului.
Vorbindu-se de această pădure seculară, Tica ne-a povestit ce-a pățit într-o iarnă, când era tânăr.
Pe vremuri, această pădure era foarte întinsă și mulți oameni se deplasau acolo iarna cu săniile. Atunci săniile erau foarte lungi și mari, unele erau trase de 4 cai. Tica împreună cu alți săteni plecase cu o așa sanie să târguiască de sărbători. Când ieșeau din pădure, la întoarcere, lângă sanie a apărut o haită de lupi. Cei din sanie n-aveau arme decât furci, un topor și lopeți. Cu toate acestea țineau lupii departe de sanie și de cai. Capul haitei, un lup masiv, devenise periculos, ca turbat. Arătâdu-și colții era gata să se arunce peste cei din sanie. Atunci, nea Iancu, rudă cu Tica, cu parul în mână, disperat a răcnit: „Îmi mor copiii de foame…’’ și cu o sforțare supraomenească a izbit cu parul în capul lupului ce a căzut amețit sau mort. Ceilalți au încetinit rămânând în urmă. Caii, la răcnetul lui nea Iancu, s-au smucit și pur și simplu zburau. În acest timp ecoul multiplica răcnetul. Ăsta a fost factorul decisiv, așa au scăpat cu viață. Vreo două zile a zăcut Tica după spaima trasă, jurându-se că nu mai pleacă la drum decât cu trenul. De câte ori ne povestea avea ochii-n lacrimi. Mumulica aprindea lumânări, mulțumind cerului că Mitrină al ei a scăpat cu viață, venind acasă la copii. Și mereu se întreba și ea și alții ce-o fi fost în sufletul celor din sanie, acolo în pustietate, atacați de lupi. Tica credincios și milostiv mulțumea închinându-se: „Pupa-ți-aș picioarele tale, Doamne!’’. Când s-a spart frontul rușii înaintau, iar nemții se retrăgeau, totul era un tăvălug, o debandadă, nu se mai știa cine-i prieten, cine-i dușman. Intrând în grădina de porumb din spatele casei, Tica a găsit doi nemți, copii de 16-17 ani, luați de Hitler de pe băncile școlii și trimiși pe front să completeze efectivele. Rătăciseră drumul sau fugiseră, erau zdrențuiți, murdari, neînarmați, cu ochii în lacrimi. Cu palmele ca pentru rugăciune se uitau la Tica speriați. Făcându-le semn să stea liniștiți, Tica le-a adus pâine și apă. Erau de-o seamă cu unchii mei. Dimineața când s-a dus Tica în porumb, nu i-a mai găsit. Nu și-a reproșat niciodată acest lucru. Războiul nu-l porniseră oamenii de rând și nici copiii. Iar în război oamenii se duceau ca la abator și în loc să se uite la cer dacă vine ploaia, trebuiau să aibă grijă să nu vină avionul și să le arunce bomba în cap. Iar noaptea venea altul tot cu bomba, și culmea! Nici unii, nici alții nu aveau graniță cu noi sau „răzor’’ cum spunea Tica. Eram o țară mică, dar bogată, „la răscruce de drumuri’’, motiv de ceartă pentru marile puteri. Interese grele și perfide zguduiau destinul unor țărișoare ce nu constituiau vreo amenințare. Satul rămăsese fără flăcăi și mulți nu s-au mai întors, le-a venit acasă numai numele. Fetele rămase nemăritate și-au găsit greu soți din alte sate și foarte târziu. După război venise seceta, apoi i-a invadat Oltul. Unchiului meu, Oltețul i-a măturat pur și simplu un pogon. Iar în Vale la Vlăduleni au venit apele până la baza coastei potopind și livada noastră. Tica trăgea cu furca fânul și-l punea pe coastă la uscat. Cu durere-n suflet, toți se căzneau să salveze ce era de salvat. Și toți se rugau în biserică să fie iertați.
Cu răni în suflet și cu cele de pe front au trecut mai departe.
Un preot bătrân spunea că e mai bine o pace strâmbă decât un război nedrept . Cred că totuși este rău în ambele cazuri.
Deseori Tica ne amintea de Sfânta Scriptură: „Să nu furi, să nu ucizi…’’ și se uita pieziș la cei care se așezau la masă fără să se fi închinat. Era de neconceput să nu fie la biserică duminica sau de sărbători. Așa se pomenise de la părinții și bunicii lui, cu credință și cu oi în bătătură. De fapt numele de familie, TORCEA este grăitor – a toarce lâna. Mulți își trăgeau numele de familie sau poreclele din ocupația ce o aveau bunicii sau străbunicii. Porecla bunicului meu era Bibiță și copiii din sat obișnuiau să cânte „Bibițoaia mulge oaia și Bibiță ține tigaia!’’ Ăsta era semn că muma era cea „tare și mare-n casă’’. Toți râdeau și glumeau pe seama celuilalt, fără răutate.
Când au venit alte vremuri grele n-am mai avut nici vacă, nici oi, și muma nu mai bătea untul la putinei. Tica era așa de blând că nu și-a bătut copiii niciodată, în schimb îi altoia muma destul de des și rapid. Dar pe nepoate niciodată. Ne certa și ne arăta bățul, dar ochii îi clipăceau de râs. Mă privea cu îngăduință când „mă izmeneam’’ pe bătătură. Îi luam tulpanul mumei, bluza de la Leana, fusta de la Ada. Săltam fusta și o legam cu sfoară, cu oblamnicul pe cap și cu târna imitam muierile. Câteodată mă împiedicam, cădeam, târna zbura și mă juleam la genunchi și coate. Urlam cât mă ținea gura, mumulica venea repede, mă ridica, mă spăla, dădea cu alifie din plante la julituri, apoi mă descânta.
Când termina, nu mai plângeam, usturimea trecea și ea. Un timp stăteam cuminte până la următoarea năzbâtie, că au fost destule.
Iar acum uitându-mă în urmă, stau și mă întreb, dacă eu am fost acel copil trăind acele zile de aur. Sufletul meu depozitar al acelor amintiri scumpe, îmi spune că eu am fost aceea.

12 martie 2020

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-10-e1516553615608.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-10-e1516553615608-150x150.jpgMargareta SpătaruAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂÎn sufletul meu, Osica își cere locul ei bine stabilit pentru totdeauna. Și cum amintirile năvălesc din nou, evadez iarăși în lumea de odinioară plină de lumină și iubire. ... Era o zi de iulie sau august ca multe altele. Putea fi o zi în care soarele își trimitea razele...Osica de Sus